Come, child.

I don't know you yet, but I can feel that you're on your way.
On your way to me, to your mom. Not now, not tomorrow, not ever for the next few years, but one day. 
And until then, I will wait for you, I will imagine all you perfections and imperfections. 
Your little fingers will draw circles on my face, your eyes will always look for mine, your first smile will make me feel that from that moment on I'm blessed for the rest of my life. 
Please, don't lose your way to me.
Love,mom!

Goodbyes.

It's funny how someone can break your heart and you still love that person with the rests you have.
Why does it takes a minute to say "hello" and forever to say "goodbye" ?

But goodbyes are not forever. Goodbyes are not the end.
They simply mean "I'll miss you until we meet again!".
There must be some "good" in goodbye. I just didn't find it yet.
It's hard to forget someone who gives you so much to remember.
But I learned to laught, I learned to cry. And now it's time to learn to say "goodbye"...Even if sometimes this means to say "bye" to the good...

Si te rog,
Nu te astepta ca mereu sa fiu buna, intelegatoare si iubitoare.
Sunt momente in care o sa fiu rece, ganditoare si greu de inteles.
Dar asta nu inseamna ca trebuie sa ma parasesti sau ca nu te mai iubesc la fel de mult.
Pur si simplu, lucrurile nu sunt mereu atat de usoare pe cat credeam si mi-e greu sa ma obisnuiesc cu asta. Credeai ca el o sa ma ajute sa te uit? Hm..asta am crezut si eu. Dar nu a fost asa...
Credeai ca l-am lasat sa-ti ocupe locul de mult revendicat? Da, am vrut asta...dar nu s-a putut.
Nu stii inca, dar as renunta la mine macar pentru un timp, doar ca sa stiu ca tu esti bine. As mai pleca de n ori, daca asta te-ar face fericit.
Dar , cum as putea stii ce te face fericit?...

Happiness.

    Fericirea are chipul tau...
    Bullshits!
    Fericirea are numai si numai chipul meu. Eu sunt singura care ma pot face fericita. Nu am nevoie sa depind de nimeni pentru a ma putea bucura de rasaritul soarelui, de jocul copiilor, de parfumul florilor, de zambetul brunetului de pe banca. Am invatat ca oamenii vin si pleaca, ca de obicei ramai marcat de prezenta lor, dar cel mai important e ca am invatat ca nimic nu e vesnic. Ceea ce am simtit astazi, poate ca nu o sa mai simt niciodata. Ce am vazut azi, ochii mei nu or sa mai vada niciodata. Ce am auzit acum, poate ca nu o sa-mi mai repete nimeni. De aceea am invatat sa pretuiesc totul, pe cei din jur, care ma iubesc si ma sustin, care o sa-mi fie aproape mereu, si alaturi de care o sa trec peste tot, oricat de greu ar fi. Viitorul meu depinde de oamenii pe care ii aleg sa-mi fie in jur, de influenta pe care o au ei asupra mea. De aceea, aleg cu grija, si sunt dispusa sa indepartez pe oricine care nu ma va ajuta sa evoluez.
    Nu in ultimul rand, am invatat sa ma iubesc pe mine insami. Nu ma pot astepta ca ceilalti sa ma iubeasca,atata timp cat eu nu reusesc sa ma bucur de mine insami. Asadar, acum sunt dispusa sa ma bucur de orice suras produs, de orice gest facut, de orice cuvant rostit de mine, pentru ca stiu ca merit asta. Si nimeni nu va putea sa ma faca sa cred opusul, daca am incredere in mine. Si acum am!

Mi-e frica.

            Cat de ciudat… m-am intalnit azi cu mine..dar era nici sa nu ma recunosc.Si nu e din cauza ochelarilor. E cu totul si cu totul altceva. Mi-e sufletul negru, plin, pregatit oricand sa izbucneasca, sa se elibereze. Am nevoie de o evadare, de o scapare, una macar de moment. Ulterior am crezut ca am nevoie de liniste, dar m-am inselat. Linistea ma agita! In momentele de liniste ma gandesc la prea multe; incerc sa ma caut prin fiecare celula a corpului, incerc sa ma regasesc. Dar nu reusesc. Tot ce reusesc e sa-mi reamintesc odata, si inca odata ceea ce am vrut sa uit..ceea ce m-a marcat, ce m-a schimbat si ceea ce m-a transformat in ce sunt astazi.
             O necunoascuta.O necunoscuta pentru mine insami. Mi-e frica de mine, sau cel putin, mi-e frica pentru mine. Ma tem de faptul ca nu sunt constienta, ca ma aflu intr-un univers paralel, ca voi luat decizii pe care le voi regreta mai tarziu, sau mai rau, ca voi lasa momentele frumoase sa treaca pe langa mine, fara a ma putea bucura de ele. Si toate astea doar pentru ca nu ma pot trezi din visul in care m-am pierdut si din care nu pot sa ma desprinde. Tot timpul e ceva acolo care ma trage inapoi..nu ma lasa sa vad viitor care ma asteapta si care candva parea stralucit. Mai bine zis, el e mereu acolo, pregatit oricand sa ma tina pe loc, in momentele in care vreau sa inaintez.

             De asta am nevoie de tine. Sa ma trezesti din visul in care am ramas pierduta, sa ma readuci la viata. Sa imi fii alaturi si sa ma protejezi. Dar in acelasi timp mi-e frica..mi-e frica sa nu te ranesc. Nu stiu daca o sa fiu capabila sa-ti ofer aceeasi atentie pe care mi-o vei oferi tu mie, cu toate ca vreau asta. Daca te voi rani? Daca o sa ajungi la concluzia ca sunt la fel ca toate celelalte, cu toate ca nu sunt asa? 

             Dar cel mai tare ma sperie gandul ca nu o sa reusesti sa-mi intelegi sufletul...

Ca intr-un vis.

Asa incepe totul..ca-ntr-un vis.Noaptea cadea peste ei…invaluindu-i in intuneric. Doar ochii le sclipeau in lumina lunii. Linistea era intrerupta de valurile marii, valuri care le atingeau picioarele, provocandu-le un fior. Inimile lor erau acum mai aproape ca niciodata, formand un intreg care parea ca nu va putea fi niciodata distrus. Credeau ca nimeni si nimic nu o sa reuseasca sa le rapeasca ceea ce ei aveau, ceea ce le dadea speranta, incredere si mai ales, dorinta de a primi cu bratele deschise o noua zi. O noua zi in care vor putea fi impreuna din nou. Si acel lucru era iubirea…Dar visul se spulbera. Zorii zilei apar, iar razele soarelui o imbratiseaza cu patima. Ea deschide ochii. Se gaseste in camera ei, derutata, neintelegand inca o data, ce s-a intamplat. Ce s-a intamplat cu ea, si mai ales, de ce are acelasi vis in fiecare noapte. Nici acum nu stie cine e cel din visul ei, cine e acela care ii invadeaza mintea, cel ce ii distruge linistea, si mai ales, cel de care ea incepe sa se indragosteasca…Ar vrea sa-l gaseasca, sa vorbeasca cu el, dar nici macar nu stie de unde sa inceapa.Cum e posibil sa gasesti pe cineva despre care nu stii nimic, nici macar numele? Urmatoarele zile au fost ingrozitoare pentru ea. Petrecandu-si majoritatea timpul in cautare acelui baiat, s-a neglijat pe ea insasi. Intr-un tarziu a realizat ca e imposibil, e imposibil sa cauti pe cineva pe care nu l-ai intalnit niciodata, si mai ales, a carui existenta nu o cunosti.Zilele au trecut una dupa alta, ani la randul, iar ea a uitat de acele nopti in care somnul ii era tulburat de aparitia “strainului”, asa cum obisnuia sa-l numeasca pe baiatul din vis. Acum era vara, iar ea isi petrecea timpul la mare, alaturi de prietenii ei.Nu ar fi crezut niciodata ca acele vise vor reprezenta ceva, ca baiatul chiar exista si mai ales, ca-l va intalni vreodata. Dar lucrurile se intampla cand te astepti mai putin, viata are mereu pregatita pentru fiecare cate o surpriza. Asa a fost si in cazul ei. Era o fire singuratica, intotdeauna i-a placut sa fie doar ea cu gandurile ei. Intr-o seara s-a decis sa se plimbe singura pe malul marii, sa asculte valurile si sa simta nisipul fin sub picioarele, care isi lasau amprenta la fiecare pas. Si atunci apare el..Un “el” atat de singur, cu privirea trista, diferit fata de toti pe care i-a intalnit pana atunci. Cu cat se apropiau mai mult unul de altul, ea retraia visul demult uitat. Visul care i-a schimbat viata, dar pe care nu l-a crezut niciodata posibil. Acum isi citeau unul in ochii celuilalt ceea ce buzele nu puteau sa spuna, iar corpul nu stia sa mimeze.
Si in acel moment iti dai seama ca nimic nu e intamplator. Ca lucrurile intotdeauna isi au un curs, nestiut de noi. Ca pana si cel mai nesemnificativ gand intr-un final va avea un efect asupra vietii noastre. E suficient sa stim sa vedem dincolo de aceasta panza, sa acordam importanta tuturor lucrurilor, si mai ales, sa intelegem ca totul se intampla doar o singura data in viata.