Mi-e frica.

            Cat de ciudat… m-am intalnit azi cu mine..dar era nici sa nu ma recunosc.Si nu e din cauza ochelarilor. E cu totul si cu totul altceva. Mi-e sufletul negru, plin, pregatit oricand sa izbucneasca, sa se elibereze. Am nevoie de o evadare, de o scapare, una macar de moment. Ulterior am crezut ca am nevoie de liniste, dar m-am inselat. Linistea ma agita! In momentele de liniste ma gandesc la prea multe; incerc sa ma caut prin fiecare celula a corpului, incerc sa ma regasesc. Dar nu reusesc. Tot ce reusesc e sa-mi reamintesc odata, si inca odata ceea ce am vrut sa uit..ceea ce m-a marcat, ce m-a schimbat si ceea ce m-a transformat in ce sunt astazi.
             O necunoascuta.O necunoscuta pentru mine insami. Mi-e frica de mine, sau cel putin, mi-e frica pentru mine. Ma tem de faptul ca nu sunt constienta, ca ma aflu intr-un univers paralel, ca voi luat decizii pe care le voi regreta mai tarziu, sau mai rau, ca voi lasa momentele frumoase sa treaca pe langa mine, fara a ma putea bucura de ele. Si toate astea doar pentru ca nu ma pot trezi din visul in care m-am pierdut si din care nu pot sa ma desprinde. Tot timpul e ceva acolo care ma trage inapoi..nu ma lasa sa vad viitor care ma asteapta si care candva parea stralucit. Mai bine zis, el e mereu acolo, pregatit oricand sa ma tina pe loc, in momentele in care vreau sa inaintez.

             De asta am nevoie de tine. Sa ma trezesti din visul in care am ramas pierduta, sa ma readuci la viata. Sa imi fii alaturi si sa ma protejezi. Dar in acelasi timp mi-e frica..mi-e frica sa nu te ranesc. Nu stiu daca o sa fiu capabila sa-ti ofer aceeasi atentie pe care mi-o vei oferi tu mie, cu toate ca vreau asta. Daca te voi rani? Daca o sa ajungi la concluzia ca sunt la fel ca toate celelalte, cu toate ca nu sunt asa? 

             Dar cel mai tare ma sperie gandul ca nu o sa reusesti sa-mi intelegi sufletul...